- Nando Mario Varga -
Aerul Levantului a devenit, în această a doua săptămână a lui februarie 2026, de o densitate aproape insuportabilă, încărcat de mirosul prafului de pușcă ce refuză să se depună, în ciuda declarațiilor optimiste ce vin de peste ocean.
Ne aflăm într-un moment de inflexiune istorică, o răscruce unde drumurile diplomației și cele ale strategiei militare se intersectează într-un nod gordian pe care nimeni nu pare dispus să îl taie cu eleganță, ci mai degrabă cu forța brută a realității din teren.
În timp ce în Gaza se vorbește despre consolidarea unui armistițiu ce pare mai degrabă o pauză de respirație necesară ambelor tabere epuizate, privirile Statului Major de la Tel Aviv sunt fixate obsesiv către nord, acolo unde Munții Libanului ascund o amenințare pe care Israelul nu o mai poate ignora sub nicio formă de compromis politic.
Aceasta nu este doar o criză regională trecătoare, ci începutul unei resetări profunde a echilibrului de putere, o redefinire a supraviețuirii într-o regiune care a învățat că pacea este adesea doar intervalul dintre două salve de artilerie bine țintite.
Paradoxul din Gaza ne oferă imaginea unei victorii tactice care caută cu disperare o ieșire strategică onorabilă, un armistițiu susținut de retorica administrativă de la Washington, dar privit cu un scepticism visceral la Ierusalim. Donald Trump, fidel stilului său de a forța realitatea prin puterea declarației, proclamă o nouă eră a stabilității, însă pe străzile din Khan Younis sau în ruinele din Rafah, liniștea este una de mormânt, nu una de construcție.
Pentru societatea israeliană, Gaza a devenit un laborator social dureros, unde s-a testat nu doar reziliența armatei, ci și capacitatea de a accepta un „status quo” fragil în schimbul recuperării celor dragi și al unei liniști care, oricât de artificială ar fi, permite economiei să respire. Totuși, această liniște din sud are un preț invizibil pentru ochii neavizați: concentrarea masivă de resurse și voință politică spre granița de nord, unde Hezbollah rămâne ultima piesă dintr-un puzzle al rezistenței iraniene care trebuie, în viziunea actualului cabinet de război, demontată definitiv pentru a asigura viitorul generațiilor următoare.
Frontul de Nord nu mai reprezintă de mult timp o simplă problemă de securitate la graniță, ci a devenit marea provocare existențială a anului 2026, un conflict care, dacă va izbucni în forță, va face ca tot ce am văzut până acum să pară doar un prolog minor.
Ultimatumul premierului Netanyahu privind dezarmarea Hezbollah și retragerea dincolo de râul Litani nu este o simplă figură de stil pentru uz intern, ci o condiție sine qua non pentru ca zecile de mii de cetățeni israelieni strămutați să se poată întoarce la casele lor fără teama că istoria zilei de 7 octombrie s-ar putea repeta sub o formă și mai violentă.
Hezbollah, prins între necesitatea de a-și păstra arsenalul care îi justifică existența politică în Liban și presiunea imensă a unei armate israeliene care a demonstrat că nu mai are limite în utilizarea tehnologiei de precizie, se află el însuși într-un punct fără întoarcere.
Dacă diplomația forței exercitată de noua administrație americană va eșua în a impune o zonă tampon reală, vom asista la o transformare a Libanului într-un teatru de operațiuni de o intensitate nemaiîntâlnită, unde cedrul va fi înlocuit de oțel și cenușă.
Geopolitica umbrei joacă, de asemenea, un rol crucial în această piesă de șah sângeroasă, unde Iranul pare să fi ales, pentru moment, o tăcere tactică, evaluând cât de mult mai poate întinde coarda fără a pune în pericol însăși supraviețuirea regimului de la Teheran.
Arabii, pe de altă parte, de la Riad la Cairo, privesc cu o amestec de speranță și groază posibilitatea unui Orient Mijlociu unde influența milițiilor și a actorilor non-statali este redusă drastic.
Ei înțeleg că o resetare a Levantului sub auspiciile unei forțe militare israeliene dominante, susținută necondiționat de o Americă ce revine la politica „păcii prin forță”, le-ar putea oferi stabilitatea necesară marilor proiecte economice, dar cu prețul unei umilințe regionale greu de digerat pentru mase.
În acest context, „Dosarul” săptămânii nu este doar o analiză a unei crize, ci o cronică a unei transformări inevitabile:
Levantul de ieri a murit sub dărâmăturile din Gaza, iar cel de mâine se naște acum, sub amenințarea tunurilor de pe granița libaneză.
În final, rămâne întrebarea care bântuie cancelariile lumii și casele fiecărui om care înțelege că destinul nostru este interconectat cu cel al Ierusalimului sau al Beirutului: poate o resetare forțată să aducă o pace durabilă sau doar va planta semințele unui resentiment care va exploda peste un deceniu? Istoria ne-a învățat că în Orientul Mijlociu, soluțiile chirurgicale lasă adesea cicatrici care refuză să se vindece, dar în actuala configurație globală, Israelul pare să fi decis că este mai bine să fie temut și sigur, decât acceptat și vulnerabil. Resetarea a început, iar noi suntem martorii unui moment în care harta lumii contemporane este redesenată nu cu cerneală, ci prin voința celor care refuză să mai fie victimele istoriei, indiferent de costul uman sau politic pe care restul lumii îl va avea de plătit. (Nando Mario Varga, Lumea de azi)
0 Comentarii